Ion Iliescu a preluat conducerea României la sfârșitul anului 1989, cu sprijinul unor generali, al Armatei și al unor foști securiști. În loc să inițieze o democrație autentică, a optat pentru un model apropiat de glasnost-ul promovat de Gorbaciov, care păstra esența regimului comunist sub o nouă formă.
La baza ascensiunii sale a stat un pact neoficial: vechile structuri de putere l-au susținut, iar el le-a garantat imunitate și protecție. Această înțelegere a întârziat profund reformele și a menținut țara într-o stare de cumpănă, împiedicând o tranziție rapidă spre democrație și economie de piață.
Iliescu nu a avut viziunea unui adevărat democrat. Opțiunile sale politice au fost dictate de frica de a pierde puterea și de loialitatea față de nomenclatura comunistă. Deși a condus în perioada unor schimbări majore, el a rămas un supraviețuitor politic, adaptându-se doar atunci când presiunile externe sau interne îl obligau.
Evenimentele violente din perioada imediat următoare revoluției, precum și mineriadele, au afectat grav imaginea României și au întârziat integrarea europeană. Popularitatea de care s-a bucurat inițial în anii ’90 se datorează parțial faptului că mulți români, mai ales din mediul rural, l-au văzut ca pe un factor de stabilitate și continuitate.
În memoria colectivă, Iliescu rămâne o figură controversată – un lider care a menținut țara sub influența vechilor eliste, fără a deschide calea către o democratizare autentică și fără a rupe definitiv cu mentalitatea comunistă.
